Informatii Utile
Incercand sa obtina un substitu pentru cauciucul indian

Un britanic inventat intamplator linoleumul

Pardoseli elastice, linoleum


Un britanic inventat intamplator linoleumul
linoleum, montaj, pardosea calda


Devenit in decursul timpului unul dintre cele mai folosite materiale de acoperire pentru pardoseli, linoleumul a fost inventat intamplator (ca atatea si atatea alte descoperiri epocale) de catre englezul Frederick Walton, in anul 1860.

Sperand ca ar putea obtine un substitut pentru cauciucul indian, Walton a observat intamplator pelicula formata de uleiul solidificat de seminte de in (linoxina) pe o cutie de vopsea. Uleiul brut de in oxideaza foarte lent; Walton a accelerat procesul prin incalzirea materialului cu acetat de plumb si sulfat de zinc. Acest lucru a facut ca uleiul sa devina o masa rasinoasa, in care apoi s-au introdus cateva bucati de panza obisnuita de bumbac pana la obtinerea unui material aplicabil in strat gros. In continuare, masa astfel rezultata a fost fragmentata si fiarta impreuna cu benzen sau alti solventi similari, pentru a forma un lac. Walton planificase initial sa-si vanda lacul fabricantilor de materiale impermeabile, brevetandu-si totodata procedeul in 1860. Cu toate acestea, metoda sa a intampinat probleme: panza de bumbac se dezagrega repede, astfel incat i-au mai trebuit cateva luni pentru a produce o cantitate suficienta de linoxina, iar lacurile sale au suscitat putin interes pe piata. In plus, prima sa fabrica a ars, el insusi suferind ulterior de eruptii persistente si dureroase.
In curand, Walton a descoperit o cale mai usoara de a transfera uleiul pe fasiile de bumbac, anume prin suspendarea acestora si stropirea uleiului de sus, incercand totodata sa amestece linoxina cu rumegus si praf de pluta pentru a o face mai putin lipicioasa.

In 1863 el a aplicat pentru inca un brevet motivand \"panza sau alte tesaturi puternice adecvate sunt acoperite pe suprafata superioara cu o compozitie de ulei oxidat, praf de pluta, cauciuc sau rasina ... aceste suprafete fiind apoi imprimate, gravate sau ornamentate altfel. Partea inferioara a acestui tip de material e acoperita cu un strat de uleiuri oxidate, respectiv cu uleiuri oxidate si cauciuc sau rasina, de preferinta fara un adaos de pluta.\"

La inceput, Walton si-a numit inventia \"Kampticon\", o denumire in mod deliberat apropiata de Kamptulicon, numele unei pardoseli existente, dar a schimbat-o curand in Linoleum, termen derivat din cuvintele latinesti linum (\"in\") si oleum (\"ulei\"). In 1864 a infiintat Linoleum Manufacturing Company Ltd., cu o fabrica la Staines, in apropiere de Londra.
Noul produs nu s-a dovedit imediat popular, in principal din cauza concurentei intense reprezentate de musama si deja amintitul produs Kamptulicon, compania activand in pierdere in primii cinci ani, pana cand Walton a inceput o campanie intensiva de publicitate, deschizand totodata si doua magazine in Londra pentru vanzarea in exclusivitate a Linoleumului.
Dupa ce Walton si-a scos brevetul, si alti inventatori au inceput propriile experimente, iar in 1871 William Parnacott a patentat metoda de producere a linoxinei prin suflare de aer cald intr-un rezervor de ulei de in pentru cateva ore, racind apoi materialul in tavi. Spre deosebire de procesul lui Walton, care necesita cateva saptamani, metoda de Parnacott reclama doar o zi sau doua, dar calitatea linoxinei nu era la fel de buna. In ciuda acestui fapt, multi producatori au optat pentru procesul mai putin costisitor al lui Parnacott.

Walton s-a gasit curand in fata concurentei altor producatori, inclusiv o societate care a cumparat drepturile pentru procedura dezvoltata de Parnacott si a lansat propriul material de acoperire a pardoselii pe care le numit Corticine, de la latinescul cortex (\"scoarta\"). Corticine era realizat in principal din praf de pluta si linoxina, fara un suport de panza, si a devenit foarte popular deoarece era mai ieftin decat linoleumul.

In 1877, orasul scotian Kirkcaldy, in comitatul Fife, a devenit cel mai mare producator de linoleum din lume, avand nu mai putin de sase manufacturi, cea mai notabila fiind Michael Nairn & Co, care producea material de acoperire pentru pardoseli inca din 1847.
Walton a fondat American Linoleum Manufacturing Company in 1872, in Staten Island, in colaborare cu Joseph Wild, orasul in care fusese infiintata compania fiind ulterior denumit Linoleumville (si redenumit apoi Travis in 1930). A fost prima fabrica de linoleum din SUA, urmata apoi curand de American Nairn Linoleum Company, fondata de Sir Michael Nairn in 1887 in Kearny, New Jersey.

Nemultumit ca Michael Nairn & Co utiliza numele de Linoleum, Walton a deschis un proces pe motivul utilizarii ilegale a denumirii. Cu toate acestea, termenul nu fusese inregistrat ca denumire comerciala, iar Curtea a opinat ca, oricum ar fi fost, ajunsese deja atat de folosit pe scara larga, ca devenise generic, la numai 14 ani de la inventare. Astfel, linoleumul este considerat a fi primul nume de produs devenit termen generic.
Intre momentul inventarii sale in 1860 si anii 1950, cand a fost inlocuit de alte materiale dure de acoperire a pardoselilor, linoleumul a fost considerat a fi un produs excelent si ieftin pentru pavarea zonelor de trafic intens.

La sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului XX a fost larg folosit la holuri si pasaje. Cu toate acestea, majoritatea oamenilor il asociaza cu modul in care a fost utilizat de-a lungul secolului XX, anume pentru acoperirea pardoselilor din bucatarie. Rezistenta sa la apa a permis o intretinere usoara si mai ales respectarea conditiilor sanitare si de igiena.
Printre alte produse concepute de Walton se numara si asa numitul Linoleum muralis, material realizat in 1877 si care a devenit mai bine cunoscut ca Lincrusta. Fiind in esenta un linoleum de acoperire al peretilor extrem de durabil, Lincrusta putea fi fabricat astfel incat sa imite tencuiala, lemnul sculptat sau chiar pielea. A fost un mare succes si a inspirat o imitatie mult mai ieftina, Anaglypta, produs conceput initial de unul dintre managerii magazinelor lui Walton.
Walton a incercat, de asemenea, sa integreze desene si modele in linoleum inca din faza de fabricatie, punand in vanzare variante de linoleum cu aspect de granit, marmura ori cu model in dungi.

Urmatorul produs realizat de Walton in 1882 a fost linoleumul incrustat, care aducea noutatea unor culori ce patrundeau prin toata textura materialului, in conditiile in care pe piata existau doar variante de linoleum produs in culori solide, eventual cu modele imprimate pe suprafata. Linoleumul incrustat era realizat printr-o metoda speciala, prin care granule de diferite culori erau plasate in tavi de metal cu forme predefinite, iar ulterior foile erau trecute prin role incalzite pentru a fuziona cu tesatura suport. In 1898 Walton a conceput un proces pentru realizarea unui model de linoleum incrustat cu o serie de benzi drepte, ceea ce a permis obtinerea unor forme geometrice ascutite si clare. Aceste benzi de linoleum erau taiate si apoi imbinate intre ele ca un mozaic inainte de a fi laminate la cald. Linoleumul incrustat in relief a fost introdus insa abia in 1926.

Merita amintit ca unul dintre utilizatorii importanti de linoleum a fost multa vreme Marina SUA, care dorea un material (nu lemn) pentru acoperirea puntii navelor de razboi. Cele mai multe nave de razboi ale Marinei Militare americane si-au eliminat pardoselile din linoleum de pe punte abia in urma atacului de la Pearl Harbour, deoarece au fost considerate prea inflamabile (cu toate acestea, utilizarea linoleumului s-a pastrat pe submarinele Marinei SUA, iar vasele de razboi ale Marinei Regale britanice utilizau produsul similar \"Corticine\".)
La inceputul secolului al XX-lea, un grup de artisti din Dresda a adaptat tehnicile de gravura in lemn la linoleum, creand astfel tehnica Linogravurii. Printre artistii proeminenti care au creat linogravuri se numara Picasso si Matisse.

Ca material de acoperire pentru pardoseala, Linoleumul a fost inlocuit masiv de policlorura de vinil (numita inca in limbaj cotidian \"linoleum\"), care are proprietati similare de flexibilitate si durabilitate, dar prezinta o luminozitate si transluciditate mai mare si in plus este relativ mai putin inflamabila. Proprietatile ignifuge ale PVC-ului se datoreaza produselor de combustie cu continut de clorina, dintre care unele sunt insa extrem de toxice. Mai mult, dioxinele eliberate prin arderea PVC-ului sunt toxice chiar in cantitati foarte mici. In timp ce polimerul in sine este, in general, considerat sigur, aditivii precum plastifiantii si impuritatile neintentionate (ca monomerii liberi) sunt considerati de multi un pericol.

Fiind realizat din materiale organice si avand o natura nealergena, linoleumul de inalta calitate este inca folosit in multe locuri (in special in locuintele nealergene, spitale ori unitati sanitare). Dalele de linoleum pot fi produse in diferite modele si incrustate cu diferite culori pentru a corespunde pe deplin formei si destinatiei unui spatiu dat.

Sursa: pardoselimagazin.ro

3918 citiri | Autor: Ehipa EuroProfis.ro | Publicat in data de 02 August 2013
 Pardoselile si tapetul ieftin din PVC, o amenintare reala pentru sanatate
 Un britanic inventat intamplator linoleumul
 Ce sunt si cum se intretin pardoselile conductive
 Covorul PVC medical
 Mocheta sau linoleum ?
 Despre Linoleum


Despre Montajul Covorului PVC

Despre Montajul Covorului PVC
Covorul PVC este unul dintre tipurile de pardoseala sensibila la m...
detalii ...


Depozit materiale Constructii |  Rigole Guri Scurgere |  Separatoare Grasimi Hidrocarburi |  Covor PVC Linoleum |   Administrare |   Sitemap

Director web Acest site este optimizat si promovat de catre PromovareOnline.info Acest site este recomandat de catre Portal RPI.ro
Linkuri Sponsorizate
Anunturi, director web, bancuri, jocuri, etc
Submit Your Site SmartNetBook.ro Mobila Bucatarie, Amenajari Interioare, Gresie si Faianta

Toate drepturile sunt rezervate EuroProfis.ro SRL © 2019 web design Promovare Online